Lacrimile cuvintele nespuse, zâmbetele comori bine ascunse...

De mici am fost învatati sa zâmbim frumos, sa le zâmbim tuturor, sa fim drăguţi, sa ne facem plăcuţi. Cand am mai crescut ne făceam singuri zâmbetul remarcat, iar la scurt timp am observat ca tot zâmbetul este cea mai puternica arma, pentru că fericirea îi înnebuneşte pe toţi. Am învăţat singuri sa zâmbim chiar si in cele mai grele momente, sa oprim o lacrimă cu un zâmbet. Dar când se adună la un loc toate acele lacrimi oprite, cand toate problemele ignorate pana in acea clipă năvălesc asupra ta si devin prioritare...atunci ce poți sa mai faci? Le mai poţi face față deodată? Poate ca nu, dar le criogenezi intr-un colţişor al minţii si astepti ca incet încet sa se întunece, ca noaptea sa isi faca simtita prezenţa si apoi singur, într-o totală beznă îţi permiţi, in sfârşit iti dai voie sa simţi toată durerea acumulata si o lasi sa iasa, te descarci de suferinta, plângi, plangi cat poţi de tare, eliberează-te, alunga părerile de rău, tipă daca simti nevoia. Lasa acum cuvintele nespuse sa ti se prelingă pe buzele cărnoase, pentru că asta sunt lacrimile, cuvinte blocate, asa ca lasa-le sa isi gaseasca drumul pe obrajii tai rosii, lasă-ţi suspinele sa se piarda in nefiinta. Si la ultimul sa te simţi bine, orice suflet trebuie sa plânga, are nevoie sa plânga, unele mai mult sau mai puţin decât celelalte, dar toate au nevoie sa se simtă mai bine dupa o cadere, asta face plansul. Iar la final respiră, calmeaza-te, trage adânc aer in piept si vei constientiza altfel lucrurile. 

Si sa nu crezi niciodată ca nu mai ai putere pentru a zâmbi. Zâmbetul isi gaseste singur calea, el este comoara cea mai de preţ pe care absolut nimeni nu ne o poate lua.