Inima mea e castelul meu. 

Castelul meu e foarte mare si avea o uşa imensă. Pe acea usa am lăsat multe persoane sa intre, nu am ţinut cont ca unele sunt doar in treacăt, ca au venit doar sa admire si apoi au plecat, nu am ţinut cont ca altele au intrat cu pantofii murdari hotărâţi să distrugă ce nu le place sau sa schimbe ceva, le am ignorat si pe cele care au plecat cu câte un obiect, fara sa stiu ca or sa l împărtăşească cu alţii şi o sa sufăr, dar cel mai rău este ca am lasat aceste persoane îngrozitoare care mi au murdarit castelul alături de cele care au venit sa locuiască in castelul meu, de cele care au văzut ceva frumos si au decis sa ramana si sa faca mai mult, sa l dezvolte, sa l facă mai strălucitor. 

Acum sunt mult mai atentă. 

Mi am curăţat din nou castelul, am înlocuit noroiul lăsat de persoanele nepotrivite cu flori aduse de cele speciale. Am păstrat in castel doar pe cine trebuie. Am schimbat si uşa, acum e una mică si are lacăt, cheia e ascunsă bine si doar persoanele dinăuntru stiu de ea. Am făcut renovari si afară, am renunţat la pomişori, floricele si trandafiri. Am înlocuit tufişurile cu ziduri înalte si groase de beton, fara portiţa, nu e nevoie. Iepuraşilor le am dat drumul si in schimb am adus dragoni. 

Cine o sa vrea sa plece e liber, camera lui o sa rămână neatinsa, iar cine o sa vrea sa intre...oh, pai, cred ca am uitat sa hrănesc plantele carnivore din jurul zidurilor.